Sondaj

Democraţie sau comunism?

În ultimele zile, mai mult ca oricând parcă, aud tot mai des din gura diferitelor persoane (diferite şi ca vârstă şi ca educaţie), “ce bine era pe vremea lui Ceauşescu”, “democraţia nu este bună”, “trăiam mai bine în comunism”, “atunci aveam bani şi nu aveam ce lua cu ei, acum am avea ce cumpăra dar nu avem cu ce”, “pe vremea lui Ceauşescu nu erau şomeri, toată lumea avea o casă”, şi multe alte laude şi regrete la adresa fostului regim comunist oprimat de noi într-un stil atât de barbar totuşi.
Trebuie să recunosc că la auzul acestor cuvinte mă cuprinde un fior rece, gândindu-mă cum o mare parte dintre noi ar fi gata oricând să spună din nou DA comunismului, fără să cunoască cu adevărat ce este democraţia. Chiar astăzi am participat la o conversaţie cu subiectul democraţie vs. comunism şi am fost pusă să aleg între acestea două. Democraţie bineînţeles, am răspuns, stârnind un val de contraargumente din partea conlocutorilor mei, la care, la un moment dat, am obosit să mai răspund.
La ce ne foloseşte democraţia astăzi, când muncim o viaţă pentru o casă, când cu greu ne găsim un job bine plătit, când ne îmbrăcăm cu haine made in China sau made in Turkey (in cel mai bun caz)? Am răspuns: democraţia este bună deoarece avem dreptul să ne alegem reprezentanţii…  Da, dar când sunt mereu aceeaşi, ce rost are să mai votăm, oricum tot cine trebuie iese! Nu este chiar aşa, dacă ne-am folosi măcar de acest drept cetăţenesc al nostru, votul, am reuşi să schimbăm ceva… Ca să nu mai spun că puţini din cetăţenii României ştiu că avem dreptul la iniţiativă legislativă:

Art. 74 alin. (1) din Constituţia României:

Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau unui număr de cel puţin 100 000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.

Pornind de la premisa ce rost are, noi românii ne-am obişnuit să criticăm, să ne plângem, şi să nu facem nimic în schimb. Le cerem aleşilor noştri fapte nu vorbe, dar fără să ne dăm seama că şi noi la fel facem. Românul s-a născut poet, şi se pricepe la fotbal şi politică. Cu toţii ne dăm cu părerea, criticăm, aruncăm cu acuze în stânga şi dreapta dar nu facem nimic. Nu ştim să îi tragem la răspundere pe cei care (legitim sau mai puţin legitim) ne reprezintă. Nu ştim să ne folosim de drepturile noastre cetăţeneşti pentru a schimba sistemul ăsta care ne face să ne pierdem încrederea în valorile democratice. Dacă există undeva acolo un cetăţean – sau doi care ar vrea să facă ceva dar nu au cum singuri, nu este suficient. Este nevoie, precum spuneam mai devreme, de 100 000 de cetăţeni pentru a iniţia o lege, este nevoie de majoritatea cetăţenilor cu drept de vot la alegeri ca să putem spune că avem o guvernare legitimă. Poate că este adevărat că primim ceea ce merităm.

Nici unul dintre candidaţi nu mă reprezintă, ce rost are să votez? Are rost. Există oricând votul de penalizare, dacă nu eşti mulţumit de cei care au acum puterea, votează opoziţia. Pesimismul nostru nu este altceva decât rea voinţă. Dezaprobăm categoric întreaga clasă politică, tragem o linie fermă între EI şi NOI şi gata… Nu vom rezolva nimic astfel, fără să luăm atitudine. Spre exemplu, urmărindu-l pe Mircea Badea într-o seară, l-am auzit lăudându-se că el, Mircea Badea, a strâns 5000 de oameni în Parcul Tineretului, pentru ca mai apoi să încerce să explice că el nu votează şi astfel îşi manifestă dezaprobarea faţă de politicieni. Ce se întâmpla însă dacă reuşea să convingă 5000 de oameni să meargă la vot, şi dacă alţii cîţiva ca el făceau astfel?

Comunismul este rău, fără cea mai mică îndoială! Da, dar cât s-a construit pe vremea lui Ceauşescu? Într-adevăr, s-a construit enormitatea aceea megalomană numită Casa Poporului pe care Ceauşescu a cheltuit extraordinar de mulţi bani, din banii noştri sau ai părinţilor noştri (logic, că doar nu din averea lui de cizmar!), raţionând mâncarea şi aducând ţara în pragul colapsului financiar din cauza ambiţiilor sale megalomane. Nimeni nu se gândeşte cât s-ar fi construit şi unde ar fi fost România dacă nu cădea în ghearele comunismului şi continua acea înflorire democratică din perioada interbelică.

Fiecare avea un loc de muncă. Aşa este, dar nu trebuie să omitem opresiunea la care erau supuşi cei care aveau idei, care erau împotriva partidului, care îndrăzneau să ridice fruntea… Se încerca pur şi simplu exterminarea intelectualităţii din Republica Socialistă Română, deoarece Ceauşescu îşi cunoştea propriile limite intelectuale şi îi era teamă. Da, dar restul populaţiei o ducea bine. O ducea bine pentru că nu ştia că poate exista şi altceva. De ce a construit atâtea blocuri Ceauşescu? Cred că fiecare dintre noi îşi dă seama de ce când îl aude pe vecinul de sus certându-se cu nevasta. Oamenii erau mai simplu de urmărit: vecinii ştiau totul despre tine, cine te vizitează, când, de ce, şi oricând se găsea un binevoitor care să te toarne la Securitate dacă i se părea că aude sau vede ceva suspect. Asta era realitatea şi nu este deloc atrăgătoare. Nu văd nimic bun în a trăi sub constrângeri de acest fel şi, cum s-ar spune, cu securea deasupra capului.

Că nu trebuia procedat atât de violent în 1989, este o altă discuţie…

Aşadar, în mod clar, DEMOCRAŢIE. Nu este regimul perfect, infailibil, dar este singurul care ne oferă cele mai multe drepturi şi libertăţi.

Despre fanatism, fundamentalism, extremism si alte isme….

“În sine, orice idee este neutră, sau ar trebui să fie; dar omul o însufleţeşte, proiectându-şi în ea flacăra şi nebunia” spunea la un moment dat Emil Cioran. Această idee explică permanenta luptă ideologică între democraţie şi fundamentalism, între occident şi orient.

Orientul a reprezentat de-a lungul timpului o forţă care nu de puţine ori aflată în conflict cu lumea occidentală a reuşit să încline balanţa spre sine. Voi aminti doar Imperiul Persan şi Imperiul Otoman. Prăbuşirea acestuia din urmă a reprezentat primul pas spre declinul lumii orientale. Aceasta a devenit o pradă uşoară pentru regimurile tiranice.

Fundamentalismul islamic a apărut în epoca modernă ca o reacţie la situaţia economică precară a ţărilor orientale, dorindu-se revenirea la valorile trecutului, ale Coranului, dar şi prin antiteză cu valorile lumii orientale, colonizatoare.

Două lumi cu ideologii atât de distincte cu greu se pot întrepătrunde. Exemplul cel mai viu este Irak-ul, care doar în urma acţiunilor militare ale SUA şi aliaţilor săi a trecut la o guvernare democratică.

Ce a determinat totuşi întrepătrunderea acestor două lumi? Globalizarea. Acest fenomen care pare să nu ţină cont nici de barierele etnice, nici de cele religioase. Astfel, statele orientale au adoptat (cel puţin de faţadă) elemente din sistemul politic occidental, în ciuda alimentării cu furie a grupărilor fundamentaliste.

O astfel de pseudo-democraţie este şi Iranul.  Iranul este statul islamic în care religia influenţează dramatic viaţa politică şi socială (liderul suprem al ţării este liderul religios, urmat de preşedinte). Iranul este totuşi o republică constituţională, care îmbină învăţăturile Coranului cu principii democratice precum dreptul la vot. Cu toate acestea, alegerile prezidenţiale din 12 iunie au determinat un val de revolte în rîndul populaţiei care a acuzat conducerea de la Teheran de fraudarea alegerilor în urma cărora conservatorul Ahmadinejad a obţinut un nou mandat.

Revoltele iranienilor şi violenţa cu care s-a încercat înăbuşirea lor a marcat întreaga lume şi ne-a redeschis ochii asupra unui adevăr indubitabil: Iranul nu este un stat democratic ci unul opresiv. Poate totuşi că evenimentele din ultima perioadă au determinat “trezirea” populaţiei iraniene şi va determina schimbarea sistemului politic din Iran, schimbare care poate avea loc de la sine.

Bacalaureat şi educaţia la români

Şi în acest an începerea examenului de bac a fost oarecum sub semnul întrebării, profesorii ameninţând că nu se vor prezenta. Între cerinţele (total îndreptăţite) ale profesorilor şi ambiţiile guvernului (ale tuturor guvernelor de până acum) singurii care au de pierdut sunt elevii. Nivelul educaţiei a scăzut oricum destul de mult în ultmii ani. Profesorii nu sunt suficient plătiţi, sunt amăgiţi cu procente derizorii şi nemulţumirea lor se reflectă într-o mare măsură şi în raportul lor cu elevii.

Cine să le insufle elevilor dorinţa de cunoaştere dacă nu dascălii lor?

Învăţământul românesc, reformat şi iar reformat, se doreşte a fi unul de nivel european, însă salariile sunt mult sub nivelul celor din Uniunea Europeană. Măririle de salariu anunţate în campaniile electorale sunt şterse cu buretele după alegeri. Aşadar, cum să îi învinovăţim pe dascăli pentru decăderea sistemului educaţional românesc, când dezinteresul faţă de acesta este deopotrivă şi al guvernanţilor, şi al elevilor, şi al profesorilor. Însuşi preşedintele ţării ne-a spus explicit că nu dă doi bani pe şcoală, care oricum “scoate doar tâmpiţi”. Felul în care domnul preşedinte a apostrofat-o pe doamna Ecaterina Andronescu (rector al Universităţii Politehnica Bucureşti), a însemnat încă o lovitură pentru sistemul educaţional, oricum atât de puţin respectat în România.

Bacalaureatul a început cu toate acestea astăzi, şi marea majoritate a profesorilor s-a prezentat. Iar cei care au lipsit, au făcut-o, după cum a precizat doamna Andronescu, din motive de sănătate.

Democraţie

Nepotisme, pile şi relaţii

Problema multor tineri (şi nu numai) este găsirea unui loc de muncă bun. Ca proaspăt absolvent de facultatea ai şanse să te “agăţi” undeva doar dacă ai pe cineva care să te ajute. Altfel rişti să schimbi într-un an de zile “n” locuri de muncă (şi nu din vina ta, ci din cauza faptului că pur şi simplu nu ştii unde nimereşti şi dacă nu ai noroc, poţi să rămâi fie fără contract de muncă, fie să nu ţi se plătească salariul la zi, fie să nu îţi fie plătite dările la stat).

Poţi să ajungi să ocupi un loc de muncă bun (care să îţi ofere atât satisfacţie profesională cât şi materială) doar dacă ai cunoştinţe, relaţii, pile…

Cea mai mare dovadă că nepotismul este o lege nescrisă în România este europarlamentara Elena Băsescu. În mod sigur dacă ar fi candidat un tânăr oarecare, cu “n” masterate în ţară şi străinătate, foarte bine pregătit, nu ar fi avut nici măcar o şansă.

Între corupţie şi nepotism, tinerii preferă să întoarcă spatele şi să plece în alte ţări unde le este apreciată pregătirea unde îşi pot asigura un trai decent.

În România s-a învăţat şi se învaţă încă. Sunt mulţi tineri ambiţioşi care excelează în domeniul lor. Dar cine să îi observe. Ajung, după ce îşi termină studiile, să profeseze în cu totul alt domeniu. Se tot cere restructurarea sistemului de învăţământ. Şi în ce sens ar dori domnul preşedinte să îl restructureze? Să producă mai mulţi ospătari decât filosofi. Frustrarea dumnealui este de înţeles, însă această idee ne duce cu gândul la comunismul care îi înfiera pe intelectuali şi îi preaslăvea pe muncitori.

Domnul preşedinte probabil că nu ştie că un număr mare din cei care termină o facultate, ajung chiar ospătari, şoferi, etc. pentru că nu au de ales. Pentru că atâta timp cât este promovat nepotismul nu vor avea de ales.

Goagăl?

Europarlamentari şi … circ

Privind aceste imagini mi-am dat seama că este abia începutul, doar o repetiţie pentru Bruxelles… Suntem penibili; noi că i-am lăsat să ajungă acolo, ei că nu îşi dau seama că nu au ce căuta acolo…

Creştin democraţia românească

Rezultatele parţiale ale alegerilor europarlamentare din 7 iunie indică o victorie detaşată a grupului partidului popular european (creştin democrat)  în faţa celui al socialiştilor europeni. Reflectând la situaţia noastră internă, cu riscul de a părea naivă, am ajuns la concluzia că la noi situaţia este tocmai pe dos. Nu mă refer doar la faptul că, în final, PSD-ul a obţinut 11 mandate iar PDL – 10 (fără să o socotim pe Eba), ci mai mai degraba la faptul că, din punct de vedere doctrinar, singurul partid cu adevarat creştin democrat nu se află nici în Parlament, nici nu trimite nici un europarlamentar la Bruxelles – este vorba despre PNŢCD.

Nu contest doctrina PDL-ului, dar consider că PDL este un partid nou pe axa doctrinara a creştin democraţiei, iar trecerea de la o doctrină de stânga la una de dreapta se poate realiza doar în timp. PDL a devenit partid creştin democrat (F.S.N. – P.D. – partide de stânga, – PD-L – partid de dreapta), încercând pe de-o parte, să se diferenţieze o dată şi pentru totdeauna de P.S.D. care se trăgea din aceleaşi rădăcini feseniste, iar pe da altă parte, să umple golul lăsat de PNŢCD (care a pierdut o mare parte din electorat în primul rând ca urmare a guvernării defectuoase din 1996-2000) pe axa politică de dreapta, şi să atragă şi de aici noi susţinători. PD, partid de stânga a absorbit PLD-ul, un partid liberal, dând naştere unui partid popular, de centru dreapta, afiliat, de altfel, grupului partidelor populare europene.

Ce s-a întâmplat cu PNŢCD-ul? Simplu: nu a reuşit să se adapteze schimbărilor determinate de eşecul unei guvernări şi a suferit un colaps din care se pare că nu se poate ridica (electoratul său scade de la scrutin la scrutin). Unul din factorii care au contribuit la aceasta şi care, de asemenea, explică compoziţia scenei politice româneşti, este capacitatea redusă a partidelor istorice resuscitate după 1989 de a “prinde la public”, de a atrage susţinere. Aceeaşi problemă o are şi PNL-ul, care, nu trebuie să uităm, a ajuns la putere doar datorită alianţelor: C.D.R. sau D.A. Intr-adevăr, PNL este şi va mai rămâne partid parlamentar deoarece are un electorat fidel, liberal, şi nu există încă o alternativă pe acest segment.

Compoziţia Parlamentului European după alegerile din 7 iunie 2009

Provizoriu la 11 iunie 2009 la ora 11:26 CEST

Legendă:

• EPP : Grupul Partidului Popular European (Creştin-Democrat)
• PES : Grupul Socialist din Parlamentul European
• ALDE : Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa
• UEN : Grupul Uniunea pentru Europa Naţiunilor
• GREENS/ EFA : Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană
• GUE/ NGL : Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică
• IND/ DEM : Grupul Independenţă şi Democraţie
• Others : Altele

Sursă: TNS opinion în colaborare cu PE.